Centru Vechi VS natura/om

În mod normal oamenii au tendința să învinuiască conducătorii pentru greșelile lor. Și sunt foarte puțini care își asumă responsabilitatea pentru ceea ce fac.

Campaniile electorale din ultima lună au lăsat urme nu tocmai frumoase, simțind mai mult un gust amar în privința a ceea ce se întâmplă.

Am analizat un pic hărțile Chișinăului și aș dori mai mult să mă axez pe Centrul Vechi.

Tot s-a strigat centru vechi se distruge, oamenii îs nepăsători. Cumva e adevărat. Nici natura, care de multe ori pune în pericol fondul construit nu e așa de răzbunătoare.

Centrul Chișinăului am putea să îl numim un Mall al orașului la o scară mai mare. Dacă să ne uităm mai în detaliu, numai bulevardul Ștefan cel Mare cât face - și zone comerciale, și zone de agrement, și zone administrative. Figurează perfect conceptul mall-ului prin desenarea unei axe care unește doi centri Piața Marii Adunări Naționale și dezvoltarea din zona intersecției bulevardului Ștefan cel Mare cu Ismail (poli cu funcțiuni diverse) - nucleul de loisir și zona comercială (porțiunea între str. Armeană și Ismail).

Frumos ar fi ca oamenii să se comporte cu același respect față de spațiu ca și față de o proprietate privată. Intemperiile au înconjurat zona de protecție a centrului vechi ca și cum ar înțelege pe unde este linia de marcaj. Oamenii au populat această zonă, se bucură de varietatea de funcțiuni, însă o și neglijează prin comportament. O primă lipsă de respect este modul neresponsabil de a parca. În marele orașe, traficul în centrul orașului se face după achitarea unei taxe - lucru care ar permite diminuarea traficului rutier și ar favoriza circulația cu transportul în comun. Din auzite, se vorbește de niște lărgiri de carosabil prin centru, dar asta nu ar rezolva ambuteiajele, ci doar ar încuraja circulația rutieră. Centru este sărac în spații verzi. Mai bine aș tăia din drumuri ca să scot gri-ul și să aduc mai mult verde. Acest lucru ar ajuta orașul și pe timp de vară - suprafața mai mică a drumurilor - căldură mai puțină înmagazinată, iar zone verzi ca element purificator pentru aer; iarna - peisajul de decor iernatic al copacilor ar predomina imaginea drumurilor cu zăpada neagră. Și în general, ca și pieton aș avea o bucurie mai mare - aș simți un centru în care aș putea să respir.

Am putea învinui pe mulți în privința situației nefaste din oraș, și ar putea să conducă mulți orașul, dar rezultatul o să apară când fiecare va fi responsabil de hotărârile care le ia și se va gândi și la alte persoane care utilizează spațiul public.

Cazul când avem un om mai puternic ca natura! Să fim responsabili!

De vorba cu eul liric

Posibilitățile care le pierdem sau le ignorăm

Dar ce se mai aude de Moara Rosie? Sau nu mai e ce de auzit?

www.monument.sit.md/moara-rosie

Căsuță care a avut un parcurs ca al multor cetățeni ai R. Molodovei - apare ca un unicat (prima moară cu abur), in drumul inițiatic apare primul obstacol (construcție mică de lemn - reconstruire în piatră), noua imagine (moara care poate fi vândută altor proprietari), obstacolul doi (incendiul de la 1901), o nouă față (reconstrucția nivelelor cu cărămidă roșie), viața, îmbătrânirea și...

Dar ar fi ceva de atenționat - loc de valoare istorică, elemente de stilistică, posibilitatea de a povesti și alte impresii care le-a cunoscut.

Af fi sau ar fi fost un exemplu bun de MUZEU!

• Locație actuală în schema urbană? - BUNĂ - în zona istorică
• Ce de expus? - șirul de exemple de mori de vânt sau de apă de pe cursul Bâcului și nu numai, informații despre plutăritul din Moldova.
• La ce bun un muzeul din această moară? - sfera culturală a orașului va mai avea un discipol, va mai exista un punct de interes turistic,ar putea dezvolta un centru de activități în această direcție

Negăm de multe ori valoarea unui muzeu, valoarea unei construcții arhitecturale vechi, investitorii sar în față cu motivul ca aducem siguranță în spațiul public.

Dar oare e chiar așa?

Un muzeu organizat potrivit poate inspira generațiile tinere. Vizitând muzeul arts et metiers  din Paris am constatat cât de interesantă poate fi mecanica sau chimia (laboratorul lui Lavoisier).

Dar să zicem că îl transformau într-o locuință sau birou, și lăsau un spațiu pentru activități creative la parter. Dar cel mai ușor era să fie o construcție cu destinație publică, și finanțare de restaurare se obținea prin accesarea fondurilor europene pentru cultura.

Evoluăm, dar trecem cu vedere peste ceea ce avem...

Simțim orașul?

Orașul evoluează pe o curbă în direcția negativă!

Când eram la liceu, orașul Chișinău mi se părea unicul în felul său și cel mai minunat loc. Instituții din domeniul educației, centre de creație, locuri de joacă, spații verzi, oameni care populează spațiul public, mereu în forfotă, varietate de vârste.

La universitate, în orașul unde mi-am făcut studiile, Timișoara, mi-am întărit convingerea că orașul Chișinău într-adevăr abundă în prezența umană în spațiul public.

Totuși, am constatat că... ce folos de atâția oameni dacă toți îs pe grabă, agitați, mulți pe fuga pentru ziua de mâine. Se uită că bunăstarea vine din interior...

Din punct de vedere urbanistic, Chișinăul uită de om. Acesta este și răspunsul la tipul cetățeanului din spațiul public. Se încalcă scara umană (construcții tot mai mari și mai impunătoare - în special mastodoantele de complexe locative), se încalcă dreptul oamenilor la proprietate publică (sumedenie de troturare moarte sau agresate de mașinile parcate), veșnica problemă a pistelor de biciclete, patrimoniul de anexe și dezvoltări după placul fiecăruia (contrucții din contexte diferite, incompatibilitate cromatică la nivel de front stradal)...

Aș zice că este o interdependență între om-oraș - omul grăbit nu vede orașul cum moare, orașul mort nu inspiră omul să stea, să locuiască acolo.

O soluție de conștientizare și înțelegere a ceea ce reprezintă orașul nostru ar fi ca fiecare cetățean să fie pentru o zi fotograf, și prin obiectivul camerei să încerce să observe repirația orașului.

FII O ZI FOTOGRAF URBAN SI O SA INTELEGI CUM, UNDE ȘI CE NU FACI CORECT!!!

Status: Ce facem cu arhitectura vernaculară?

Imaginea trecutului rămâne a fi una care încă mai mângâie sufletele oamenilor. Acum mai avem ceva exemple pe ici-colo de arhitectură rurală realizată după rețetele bunicilor. Dar cum vom explica copiilor noștri cum au trăit bunicii, cum a evoluat istoria neamului? Muzee tot mai multe, dar unde aș putea găsi prin muzeele Chișinăului un exemplu de casă strămoșească?

Ajuns la ora șapte în pragul unei case

Bunicul s-așezară și-n brațe mă luase.

Apoi în ochii lui o lacrimă i-apare:

- Bunicule, hai spune! Hai spune ce te doare!

Și totuși preferase să stea-n a lui tăcere

Iar eu, tot căutam izvorul de durere.

Învins de insistență, dar și melancolie

Bunicul începuse o vorbă de vecie.

Vorbise despre satul în care s-a născut el,

Cum se plimba la rîndu-i cu propriul bunel,

O casa-au început în doi s-o construiască

Să fie locul sfînt în care să-i unească

Să stea și el, și mama, și tata la o masă

Să-i crescă împreună, să-i vadă că le pasă,

Căci ei erau plecați, plecați peste hotare,

Căci așa fură vremea – un stat cu limitare.

Dar toată-a lui durere venea din altă parte –

S-au străduit să facă o casă ca la carte,

Iar consăteni de-acolo cu mofturi burghezești

Veneau cu arhitecți... străini, ce să vorbești,

Și ridicau o casă, drăguță și nici rea,

Problema lor a fost, a fost originea.

Bunicul și strămoșul cu grijă aranjau

Șindrilă, dar vecinii cu țiglă-acopereau.

Vreo două zile, trei, la prispă ei lucrau

Fruntari şi balustrada din lemn ei o sculptau,

Iar peste gard de ei, vecinii tencuiau

Balconul din beton, sau prispa închideau.

E drept, acum privind, prin sat, ce să găsesc,

Vreo casă strămoşească, pe ici–cole zăresc.

Îmi povesteşte bunul cum uşa curăţa,

Cum el şi cu bunicul fereastra aşeza,

Că uşa şi fereastra în doi o asamblau,

Şi-apoi din lemn decoruri pe-alocuri le plasau.

La casa cea vecină o zi le trebuiau

S-aducă cu maşina ferestre, şi montau,

Şi uşi cu ramă albă, ferestre PVC,

Ş-apoi la terminare erau ironice.

Acum iată-mi arată spre poarta unei case

La care zic că-mi plac, riglajele lemnoase

Şi stîlpi ornamentaţi, culoarea băiţuită,

Şi însăşi chiar ideea de poarta-acoperită.

Apoi iar îmi arată o casă aranjată

Cu-o poartă care-aş zice că-i chiar împrumutată.

O poartă transparentă, metal realizată,

Care mai are-n spate o tablă ondulată,

Continuă apoi cu-n gard greu betonat

În loc de unul simplu din lemn realizat

Sau unul şi mai ieftin de-acela împletit

Cu mod de împleteală de la strămoşi moştenit.

Ş-atunci, cu pieptul dîrz şi drept m-am ridicat

Şi-am zis „– Bunele! Să nu fii supărat

Am să învăţ pămîntul să pot să îl păstrez

Şi vom avea un sat ca să te minunezi”

Bunicul cu-n oftat şi el s-a ridicat

Şi-a zis cam cu durere că-s încă mic băiat,

Sau poate eu voi fi – acel ce a schimbat

VIITORUL.

O viziune optimistă sau o ușoară amageală?

Arhitectura perioadei anilor ’60 - ’80 este identificată mai mult prin blocurile de 5-11 nivele – blocuri tip, din panouri de beton prefabricat, numite și blocuri ”comuniste”. Orice orășean ar afirma acest lucru. O monotonie ucigătoare. Curți de formă regulată blindate pe limite de aceste blocuri de parcă așteaptă un nou război mondial. Umbră, frig și umezeală... Noroc de cartierele unde mai există și un teren de sport al vreunei școli.

Tipul urbanistic abordat se potrivește perfect obiectivelor propuse – timp scurt – apartamente multe – densitate mare. Trama rectangulară nu forțează complicarea traseelor. Un lucru ar fi de apreciat - clădirile cu mai multe nivele (9-11) inserate ca niște accente în planele urbanistice, care cumva rupe continuitatea frontului, participând la jocul siluetei frontului stradal.

Oraș al cutiuțelor.

Am zice că e încălcată norma suprafețelor minime pentru trai, că suntem impuși să trăim ca niște peștișori în cutia de conserve. Dar nu e chiar așa (nu că aș încuraja așa dezvoltări, dar am descoperit niște elemente pozitive)!

Aceste limitări au impus lumea să creeze, să devină inventivi. E drept că uneori se prea exagerează cu balcoanele de mărimile xxl care uneori mai sunt și suspendate sau proptite (măcar de ar fi aceste propte niște atlanți sau cariatide). Nivelul de creativitate pe care mi-l imaginez se petrece la interior. Un spațiu mic? Da! Perfect! Hai să vedem cum îl putem transforma în așa fel ca cei 10mp să devină 20, sau de ce nu 30.

O secțiune perspectivă a unei camere de 2,80m x 4,00m

 Îl văd ca un loc minunat pentru a-mi aduna prietenii la un joc de societate, un loc pentru a filosofa și medita împreună cu ei asupra eventualelor soluții de îmbunătățire a anumitor probleme evidențiate.

Spațiul mic devine o provocare, un fel de cuptoraș. Dacă l-am amenaja corect ar scoate și pâine bună, și oamenii vor deveni mai calzi. Iar dacă începem de la interior, cu timpul și exteriorul va deveni mai primitor, mai cu brațele deschise.

Din viața reală spre cea virtuală

 Din vara lui 2014 Secția de mașini și turnurile de apă de la Spitalul Clinic de Psihiatrie din Costiujeni, Republica Moldova, și-a început o viață nouă, așa cum fac și oamenii - a intrat în lumea virtuală. Ce e drept resursa care o conectează nu e telefonul, ci omul.

Dar care e istoria acestei construcții? Cum a ajuns în mediul online?

Este o construcție utilitară care se află în centrul ansamblului vechi de pavilioane din cadrul Spitalului Clinic de Psihiatrie. Cica a costat 10mii de ruble în anii 1904. Nu se compară în detalii cu pavilioanele proiectate din același ansamblu de Alexandru Bernardazzi, totuși, arhitectul Cruze, din Odesa, a reușit să propună o primă lucrare pe teritoriul moldovenesc în care s-a utilizat fierbeton (acest fapt este vizibil azi datorită dislocărilor de beton din zona cazanului). Dar aceste turnuri de aproximativ 27 metri înălțime încă țin.


A fost vizitat de un ONG din Germania, care s-a prezentat a fi interesat de acest obiect, însă evaluarea costurilor a dat o cifră prea mare pentru a putea permite demararea lucrărilor de restaurare. Păcat. Ar fi putut să devină un spațiu de introspecție pentru bolnavi, sau un muzeu al medicinii după un model austriac de reconversie. Dar concepția dezvoltată în acest stat a strîns centura, a închis porțile, și așteaptă ca să fie adunată cărămida și celelalte materiale pentru vreun eventual castel.

Și totuși prezintă zveltețe, inspirare, de ce nu o visare către meleaguri. De fiecare dată când am văzut-o pentru sesiunea de poze sau sesiunea de analiză, chiar și în procesul de modelare 3D, tot timpul am visat la cum m-aș simți sub acoperișul unuia din turnuri, și de acolo să pot admira eventuala panoramă a marginii Chișinăului. Iar întrebarea cea mai întrebătoare era dacă oare se vede și Mileștii Mici?

Din viață în virtual. Casele ne copiază!!!