O viziune optimistă sau o ușoară amageală?

Arhitectura perioadei anilor ’60 - ’80 este identificată mai mult prin blocurile de 5-11 nivele – blocuri tip, din panouri de beton prefabricat, numite și blocuri ”comuniste”. Orice orășean ar afirma acest lucru. O monotonie ucigătoare. Curți de formă regulată blindate pe limite de aceste blocuri de parcă așteaptă un nou război mondial. Umbră, frig și umezeală... Noroc de cartierele unde mai există și un teren de sport al vreunei școli.

Tipul urbanistic abordat se potrivește perfect obiectivelor propuse – timp scurt – apartamente multe – densitate mare. Trama rectangulară nu forțează complicarea traseelor. Un lucru ar fi de apreciat - clădirile cu mai multe nivele (9-11) inserate ca niște accente în planele urbanistice, care cumva rupe continuitatea frontului, participând la jocul siluetei frontului stradal.

Oraș al cutiuțelor.

Am zice că e încălcată norma suprafețelor minime pentru trai, că suntem impuși să trăim ca niște peștișori în cutia de conserve. Dar nu e chiar așa (nu că aș încuraja așa dezvoltări, dar am descoperit niște elemente pozitive)!

Aceste limitări au impus lumea să creeze, să devină inventivi. E drept că uneori se prea exagerează cu balcoanele de mărimile xxl care uneori mai sunt și suspendate sau proptite (măcar de ar fi aceste propte niște atlanți sau cariatide). Nivelul de creativitate pe care mi-l imaginez se petrece la interior. Un spațiu mic? Da! Perfect! Hai să vedem cum îl putem transforma în așa fel ca cei 10mp să devină 20, sau de ce nu 30.

O secțiune perspectivă a unei camere de 2,80m x 4,00m

 Îl văd ca un loc minunat pentru a-mi aduna prietenii la un joc de societate, un loc pentru a filosofa și medita împreună cu ei asupra eventualelor soluții de îmbunătățire a anumitor probleme evidențiate.

Spațiul mic devine o provocare, un fel de cuptoraș. Dacă l-am amenaja corect ar scoate și pâine bună, și oamenii vor deveni mai calzi. Iar dacă începem de la interior, cu timpul și exteriorul va deveni mai primitor, mai cu brațele deschise.