Posibilitățile care le pierdem sau le ignorăm

Dar ce se mai aude de Moara Rosie? Sau nu mai e ce de auzit?

www.monument.sit.md/moara-rosie

Căsuță care a avut un parcurs ca al multor cetățeni ai R. Molodovei - apare ca un unicat (prima moară cu abur), in drumul inițiatic apare primul obstacol (construcție mică de lemn - reconstruire în piatră), noua imagine (moara care poate fi vândută altor proprietari), obstacolul doi (incendiul de la 1901), o nouă față (reconstrucția nivelelor cu cărămidă roșie), viața, îmbătrânirea și...

Dar ar fi ceva de atenționat - loc de valoare istorică, elemente de stilistică, posibilitatea de a povesti și alte impresii care le-a cunoscut.

Af fi sau ar fi fost un exemplu bun de MUZEU!

• Locație actuală în schema urbană? - BUNĂ - în zona istorică
• Ce de expus? - șirul de exemple de mori de vânt sau de apă de pe cursul Bâcului și nu numai, informații despre plutăritul din Moldova.
• La ce bun un muzeul din această moară? - sfera culturală a orașului va mai avea un discipol, va mai exista un punct de interes turistic,ar putea dezvolta un centru de activități în această direcție

Negăm de multe ori valoarea unui muzeu, valoarea unei construcții arhitecturale vechi, investitorii sar în față cu motivul ca aducem siguranță în spațiul public.

Dar oare e chiar așa?

Un muzeu organizat potrivit poate inspira generațiile tinere. Vizitând muzeul arts et metiers  din Paris am constatat cât de interesantă poate fi mecanica sau chimia (laboratorul lui Lavoisier).

Dar să zicem că îl transformau într-o locuință sau birou, și lăsau un spațiu pentru activități creative la parter. Dar cel mai ușor era să fie o construcție cu destinație publică, și finanțare de restaurare se obținea prin accesarea fondurilor europene pentru cultura.

Evoluăm, dar trecem cu vedere peste ceea ce avem...

Simțim orașul?

Orașul evoluează pe o curbă în direcția negativă!

Când eram la liceu, orașul Chișinău mi se părea unicul în felul său și cel mai minunat loc. Instituții din domeniul educației, centre de creație, locuri de joacă, spații verzi, oameni care populează spațiul public, mereu în forfotă, varietate de vârste.

La universitate, în orașul unde mi-am făcut studiile, Timișoara, mi-am întărit convingerea că orașul Chișinău într-adevăr abundă în prezența umană în spațiul public.

Totuși, am constatat că... ce folos de atâția oameni dacă toți îs pe grabă, agitați, mulți pe fuga pentru ziua de mâine. Se uită că bunăstarea vine din interior...

Din punct de vedere urbanistic, Chișinăul uită de om. Acesta este și răspunsul la tipul cetățeanului din spațiul public. Se încalcă scara umană (construcții tot mai mari și mai impunătoare - în special mastodoantele de complexe locative), se încalcă dreptul oamenilor la proprietate publică (sumedenie de troturare moarte sau agresate de mașinile parcate), veșnica problemă a pistelor de biciclete, patrimoniul de anexe și dezvoltări după placul fiecăruia (contrucții din contexte diferite, incompatibilitate cromatică la nivel de front stradal)...

Aș zice că este o interdependență între om-oraș - omul grăbit nu vede orașul cum moare, orașul mort nu inspiră omul să stea, să locuiască acolo.

O soluție de conștientizare și înțelegere a ceea ce reprezintă orașul nostru ar fi ca fiecare cetățean să fie pentru o zi fotograf, și prin obiectivul camerei să încerce să observe repirația orașului.

FII O ZI FOTOGRAF URBAN SI O SA INTELEGI CUM, UNDE ȘI CE NU FACI CORECT!!!

Status: Ce facem cu arhitectura vernaculară?

Imaginea trecutului rămâne a fi una care încă mai mângâie sufletele oamenilor. Acum mai avem ceva exemple pe ici-colo de arhitectură rurală realizată după rețetele bunicilor. Dar cum vom explica copiilor noștri cum au trăit bunicii, cum a evoluat istoria neamului? Muzee tot mai multe, dar unde aș putea găsi prin muzeele Chișinăului un exemplu de casă strămoșească?

Ajuns la ora șapte în pragul unei case

Bunicul s-așezară și-n brațe mă luase.

Apoi în ochii lui o lacrimă i-apare:

- Bunicule, hai spune! Hai spune ce te doare!

Și totuși preferase să stea-n a lui tăcere

Iar eu, tot căutam izvorul de durere.

Învins de insistență, dar și melancolie

Bunicul începuse o vorbă de vecie.

Vorbise despre satul în care s-a născut el,

Cum se plimba la rîndu-i cu propriul bunel,

O casa-au început în doi s-o construiască

Să fie locul sfînt în care să-i unească

Să stea și el, și mama, și tata la o masă

Să-i crescă împreună, să-i vadă că le pasă,

Căci ei erau plecați, plecați peste hotare,

Căci așa fură vremea – un stat cu limitare.

Dar toată-a lui durere venea din altă parte –

S-au străduit să facă o casă ca la carte,

Iar consăteni de-acolo cu mofturi burghezești

Veneau cu arhitecți... străini, ce să vorbești,

Și ridicau o casă, drăguță și nici rea,

Problema lor a fost, a fost originea.

Bunicul și strămoșul cu grijă aranjau

Șindrilă, dar vecinii cu țiglă-acopereau.

Vreo două zile, trei, la prispă ei lucrau

Fruntari şi balustrada din lemn ei o sculptau,

Iar peste gard de ei, vecinii tencuiau

Balconul din beton, sau prispa închideau.

E drept, acum privind, prin sat, ce să găsesc,

Vreo casă strămoşească, pe ici–cole zăresc.

Îmi povesteşte bunul cum uşa curăţa,

Cum el şi cu bunicul fereastra aşeza,

Că uşa şi fereastra în doi o asamblau,

Şi-apoi din lemn decoruri pe-alocuri le plasau.

La casa cea vecină o zi le trebuiau

S-aducă cu maşina ferestre, şi montau,

Şi uşi cu ramă albă, ferestre PVC,

Ş-apoi la terminare erau ironice.

Acum iată-mi arată spre poarta unei case

La care zic că-mi plac, riglajele lemnoase

Şi stîlpi ornamentaţi, culoarea băiţuită,

Şi însăşi chiar ideea de poarta-acoperită.

Apoi iar îmi arată o casă aranjată

Cu-o poartă care-aş zice că-i chiar împrumutată.

O poartă transparentă, metal realizată,

Care mai are-n spate o tablă ondulată,

Continuă apoi cu-n gard greu betonat

În loc de unul simplu din lemn realizat

Sau unul şi mai ieftin de-acela împletit

Cu mod de împleteală de la strămoşi moştenit.

Ş-atunci, cu pieptul dîrz şi drept m-am ridicat

Şi-am zis „– Bunele! Să nu fii supărat

Am să învăţ pămîntul să pot să îl păstrez

Şi vom avea un sat ca să te minunezi”

Bunicul cu-n oftat şi el s-a ridicat

Şi-a zis cam cu durere că-s încă mic băiat,

Sau poate eu voi fi – acel ce a schimbat

VIITORUL.